În primul rând, să punem sub semnul întrebării tot ceea ce a fost până acum și să nu credem că se poate continua prin aceasta în următorii 30 de ani.
Mă îndoiesc să fi existat viziuni mari. În anul 1946, cel al doilea război mondial abia trecuse, a existat o penurie masivă și toată lumea a încercat să găsească o cale pentru viitor. Fondatorii de la acea vreme s-au alăturat acestui proiect. Din câte am putut înțelege, ei proveneau din industria de fabricare a uneltelor: Ei erau conduși de ideea de a furniza uneltele necesare industriei care tocmai începea să înflorească din nou în acel moment. Așadar, provocarea a fost să găsească puținul care putea fi distribuit. Vorbim aici despre piața unui vânzător absolut, pentru că adesea cel care obținea ceva era rege. Îmi amintesc de poveștile bunicului meu că, în anii 60-70, vânzările lunare erau determinate de momentul în care angajații nu mai aveau nicio motivație să factureze sâmbăta. Pentru că ar fi putut continua să factureze.
Ar fi prea mult să vorbim despre 75 de ani, deoarece au trecut 30 de ani de la prima mea zi de muncă, din care sunt director general de 20 de ani. (Alexander Pawel râde)
Dar, ce pot să spun, Lingemann a fost întotdeauna un angrosist administrat de o familie și de dimensiuni medii, care avea mai degrabă un caracter general de aprovizionare. Au fost furnizați toți, de la clienți privați la mari producători de automobile. În trecut ne vedeam ca furnizor pur local. Firul roșu pe care Lingemann l-a purtat a fost ideea de a furniza clienților locali echipamente tehnice de consum.
La sfârșitul anilor 1990, acest lucru s-a încheiat. Ne-am concentrat din ce în ce mai mult pe industrie și am înlocuit practic conceptul de aprovizionare locală cu aprovizionarea națională până la aprovizionarea la nivel european. Aceasta este dezvoltarea Lingemann.
Din ce în ce mai puțin. Sunt convins că este incredibil de naiv să ne folosim în mod constant lucruri din trecut și să dorim să derivăm aceste experiențe în viitor. Desigur, vorbim despre tradiții de care putem fi mândri. De exemplu, am calculat valoarea totală a salariilor pe care Lingemann le-a plătit angajaților săi de-a lungul anilor. Vorbim despre peste 100 de milioane de euro – văzut în acest fel, putem fi mândri de această realizare din ultimii 75 de ani.
Însă sunt foarte sceptic cu privire la transferarea valorilor din trecut în viitor. Valori precum comportamentul loial și dedicat, acestea sunt lucruri care vor fi solicitate și în viitor. Însă atât de multe se schimbă, tehnologiile din ce în ce mai disruptive anulează vechile piețe și schimbă totul într-o clipă. De aceea, întreaga experiență ar trebui pusă la îndoială în mod continuu, unele lucruri fiind reduse chiar la absurd de noile tehnologii. Pe scurt: Ceea ce era considerat indispensabil în trecut, în prezent adesea nu mai are relevanță. Un subiect extrem de dificil pentru că în cele din urmă puțini vor să recunoască acest lucru. Dar exact aceasta se va întâmpla, după părerea mea. (Alexander Pawel este gânditor)
Sunt convins că trăsăturile fundamentale precum punctualitatea și hărnicia, toate aceste lucruri care sună atât de demodate astăzi, vor fi necesare și în viitor. Dar nu aș mai subscrie la ideea că experiența trebuie privită ca o comoară specială care trebuie păstrată. În zilele noastre, experiența este adesea cel mai mare obstacol al nostru, deoarece credem că vom face în următorii 20 de ani ceea ce am făcut în ultimii 20 de ani.
Experiența este din principiu ceva valoros și pozitiv. Cu toate acestea, în domeniul profesional, trebuie utilizată cu extremă prudență.
Îmi amintesc cu drag de aniversarea noastră de 50 de ani. Aniversarea înainte de sfârșitul mileniului în Gürzenich din Köln. Pe scenă în fața a aproximativ 1.200 de oameni și apoi sărbătorind cu Höhnern (formație muzicală din Köln). Trebuie să recunosc, aceasta este o experiență pe care nu o voi uita niciodată. (Alexander Pawel este recunoscător)
Multe ședințe de vânzări care au fost solicitante din punct de vedere al conținutului și, în același timp, incredibil de fructuoase și amuzante fac, de asemenea, parte din amintirile plăcute. În general, se poate spune că a fost întotdeauna voința noastră de a lucra mult, dar, pe de altă parte, de a avea un climat plăcut și mai presus de toate uman. Provocarea aici este să rămânem serioși – nu a fost niciodată vorba de a ne comporta necorespunzător, din păcate nu toată lumea înțelege acest lucru. În rest, îmi amintesc cu drag și momentele în care am primit mult așteptatul premiu de la un client pentru care ne-am luptat foarte mult. Sunt câteva momente pe care mi le amintesc cu drag.
Cel mai mare succes a fost că la acel moment am reușit să ne transformăm dintr-un comerciant local clasic pentru mai multe grupuri de produse într-un furnizor național, în parte și la nivel european, care gândește dincolo de grupurile de produse: Care ia în considerare și procesele logistice și integrează așa-numita ultimă milă în conceptele sale. Adică este exact ceea ce avem nevoie în prezent. Îmi amintesc încă exact cum am auzit din toate părțile la început, în primul an sau în primii doi ani: „Asta nu funcționează”, „Ceea ce aveți de gând nu funcționează!”, „Nimeni nu poate livra totul!”. Am arătat, de mulți ani, chiar de decenii, că acest lucru este posibil. Dar la început a existat o rezistență enormă din toate părțile.
De fapt, nu investitorii s-au speriat de această transformare. Ei au recunoscut necesitatea. Cea mai mare putere de convingere a trebuit să fie aplicată atât angajaților, cât și clienților, deoarece pentru ei era complet neobișnuit. În plus, se tot sugera că anumiți furnizori livrează anumite articole și grupuri de bunuri și că alți furnizori sunt necesari pentru alte servicii - iar acesta era un teritoriu complet nou: „Unul poate face toate acestea?!”, „De ce acesta poate face brusc și o emisie de mărfuri?!”, „Cum, am nevoie de un alt furnizor de servicii pentru asta?!”, „De ce poate face acum același furnizor aceasta?”.
Multă putere, răbdare și muncă de convingere. Dar nici personalul nu l-am putut ignora. Desigur, problemele cu care suntem familiarizați și cu care ne luptăm de ani de zile sunt uneori mai plăcute pentru noi decât riscul și curajul care trebuie avut pentru a încerca ceva nou. Dar echipa mea a trebuit să treacă prin asta. (Alexander Pawel zâmbește)
Pentru că am avut întotdeauna o anumită maximă, care poate fi greșită: Dacă ai senzația că mergi spre un abis, încercarea de a încetini sau de a face pași mai mici nu va rezolva problema. Asta va întârzia puțin momentul, dar nu va împiedica drama. Așa că prefer să o iau în lateral, pentru a rămâne în metaforă, și mă regăsesc brusc în junglă. Nu știu la ce să mă aștept. Dar știu exact ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi făcut-o. Aș fi căzut la un moment dat. Poate că aș fi încercat să amân momentul cu cinci ani și apoi din nou cu trei, dar în cele din urmă tot aș fi căzut – acest lucru este indubitabil. Așa că trebuie să o iau în lateral. Acest lucru a fost adesea descris ca fiind un act de curaj. Eu văd puțin diferit, pentru că pentru mine aceasta este doar o gândire consecventă până la capăt - de aceea și a vira în lateral.
Și exact asta se întâmplă din nou în prezent. Ne dăm seama că fostele noastre modele de afaceri și-au atins limitele și au apărut evoluții asupra cărora nu avem control. Dar acesta este cursul evenimentelor. De aceea trebuie să ne gândim, cum putem acționa în acest context, cum putem face față? Aceasta este abordarea mea și direcția în care vreau să merg.
Exact de asta sunt mândru că în acel moment am reușit să implementăm această transformare. Un plan extrem de important, pentru că exact asta facem din nou. Pentru a doua oară.
Este o premieră pentru alte companii. Privit în acest fel, se poate spune aproape că este mai ușor pentru noi, pentru că știm că așa ceva poate avea succes. Pentru că noi am reușit deja!
Următorul proiect este exact această transformare. Fiind o persoană încărunțită, de fapt aproape cheală - adică complet fără păr, cel puțin pe capac (Alexander Pawel râde) – să mai arăt încă o dată că exact asta reușește, că trebuie să ne adaptăm. La vârsta de 52 de ani să mai pot fi acest model. Pentru că mă supără foarte mult că generația mea adeseori se agață și se prinde cu disperare. Nu se poate continua așa, ei știu asta de multă vreme. Dar mai rămâne o mică speranță că potirul va mai reveni o dată. Dar care sunt consecințele acestei agățări în următorii 10 ani? Ce pietre punem în calea generațiilor viitoare prin oprirea artificială a transformării? Poate aceasta va duce chiar la faptul că firma va eșua? Mi se pare incredibil de neglijent.
De aceea aș vrea să dau eu un exemplu. Să le arăt altora că nu putem continua așa. În prezent trebuie să ne concentrăm pe alte lucruri. Lucrurile care odinioară erau extrem de importante nu mai au o importanță deosebită. Să dau un exemplu în acest sens, de a parcurge o nouă cale, aceasta este cea mai mare provocare cu care mă confrunt.
Totul merge înainte. O privire asupra sectorului privat arată foarte bine acest lucru - cum se rezerva o călătorie în urmă cu 20 de ani, câți o rezervă astăzi? În sfera privată, suntem foarte bucuroși să acceptăm schimbări. Toată lumea deține un smartphone în prezent, desigur, sunt și excepții. Dar în context profesional, am vrea să avem cât mai puține schimbări. Cum se potrivește asta?
Adesea noi, oamenii, cădem în vechile noastre tipare. Este ca și cum am fi într-o cușcă care ne ține captivi - „A fost întotdeauna așa”.
A putea proiecta, este fără îndoială ceva care îmi place foarte mult. M-aș simți absolut inconfortabil dacă, de exemplu, ar trebui să lucrez într-o rețea foarte îngustă, înconjurat de „balustrade”. Nu aș putut lucra așa. Acest lucru ar cauza probleme într-un timp foarte scurt. Vă voi trăda acum un secret. La începutul carierei mi s-a oferit un contract pe termen foarte lung ca director general. Fără succes, pentru că l-am respins categoric. Nu poate dura mai mult de trei ani, altfel nici nu se poate încheia un contract. Am putut doar avertiza că probabil s-ar bucura dacă vor scăpa de mine peste șase luni. Nu prea sunt potrivit pentru un concern. Potențialul partener contractual nu a putut să înțeleagă acest lucru. Dar cred că este nevoie de o autoevaluare onestă. Sunt un spirit liber, trebuie doar să pot să proiectez – asta îmi place la locul de muncă. Îmi face mare plăcere să stimulez angajații. Ok – Sunt mai puțin fericit când nu funcționează. (Alexander Pawel este surprins)
Dar tocmai această dezvoltare este foarte plăcută - nu doresc să renunț la.
În primul rând sănătate, desigur pentru familia mea. În pasul următor, îi includ pe toți oamenii din lume, știind foarte bine că este un obiectiv nerealist de înalt. Sănătatea este ceva ce apreciem din ce în ce mai mult pe măsură ce îmbătrânim. Noi, oamenii, suntem ciudați: atât timp cât suntem bine, subiectul sănătății nu este atât de important pentru noi. Dar când ne îmbolnăvim, subiectul capătă o poziție cu totul nouă în viața noastră. Deci sănătatea este alfa și omega pentru mine.
Cred că în țara noastră nu mai apreciem faptul că trăim într-o perioadă cu cea mai lungă pace din toate timpurile. Asta nu s-a mai întâmplat până acum! Multe generații, chiar și generația mea, nu mai cunosc altceva. Cred că acum este o problemă, pentru că gândul la scenele de război din Germania a devenit abstract. Însă când ne uităm în jur pentru a vedea cât de mult război există în jurul nostru – atunci nu mai este atât de abstract. Pentru noi îmi doresc ca pacea să dureze mult.
Ce mai îmi doresc în viitor? Un echilibru rațional între ceea ce este necesar din punct de vedere economic și ceea ce ar trebui implementat ecologic. Pentru ca această lume să existe încă peste 100 de ani. Pentru că și eu am copii și ce pot face ei într-o lume în care nu se mai poate trăi peste 30 de ani?
O altă dorință este puțin mai multă înțelegere între generații. Dacă mă uit în jur, există mulți tineri cu idei extreme. Și invers, există numeroși oameni de vârstă înaintată care, din păcate, pot fi, de asemenea, foarte lipsiți de considerație. Neatenția în trafic sau, din păcate, și în publicitate. „Eu sunt pe primul loc”, este o nebunie că așa ceva este chiar considerat de dorit. Fiecare luptă pentru el însuși - de echipă nu-i pasă - de asta m-am saturat. Din păcate, acest lucru este evident și în timpul pandemiei. Desigur, nimănui nu-i place să poarte o mască. Dar dacă pot preveni ceva mult mai rău purtând-o, atunci o voi purta. Atât de mulți oameni decedați nu pot fi negați.
Ne plângem la un nivel înalt și de fapt ne merge incredibil de bine. Deci ar trebui să fim mai recunoscători.
Pe scurt: aș vrea să se schimbe unele lucruri. Dar am îndoielile mele. Acest lucru mă face pesimist sau realist? (Alexander Pawel este gânditor) De fapt, am fost întotdeauna un optimist, dar acum nu am mari speranțe. Trebuie să avem în vedere: Care este contribuția noastră pentru viitor?
Mult prea des. (Alexander Pawel râde) Dacă trebuie să fac o evaluare sinceră acum: de 100 de ori pe zi, cu siguranță. Asta mă supără pentru că, pe de o parte, arată cât de dependenți am ajuns între timp de tehnologie. De un lucru așa de mic, este incredibil. Nu cred că trece o oră fără să ne uităm la smartphone - sunt ore în care ne uităm la ecran de 20-30-40 de ori. Și ne uităm din ce în ce mai mult. WhatsApp de ex. B. se consacrează și la servici, indiferent dacă dorim sau nu. E-mailuri se trimit mai puțin. (Alexander Pawel se uită la telefonul său mobil) Mă plâng, dar am făcut-o din nou. (Alexander Pawel râde).
Dar încă un lucru mi se pare interesant. În viața mea privată, sunt mult în natură și se întâmplă să-mi uit smartphone-ul în mașină. Gândul că trebuie să merg înapoi 100 de metri - nu, mulțumesc! Dovada: pot trece trei-patru ore fără lucrul acesta.
Zilele trecute am auzit la radio că s-a făcut un test în care tinerilor li s-au luat telefoanele mobile timp de șase ore. Rezultatul a fost o criză nervoasă urmată un tsunami de lacrimi. Ce nebunie! În acea zi, eram singur în mașină și râdeam în hohote – oamenii din jurul meu probabil credeau că sunt nebun. Până unde am ajuns? Acest dispozitiv nu poate ocupa atât de mult spațiu la mine, nu-i așa?!
Rezultat: îl privesc foarte mult - dar sunt recunoscător și pentru pauze.
